Controlul de constituţionalitate se impune în Statele Unite o dată cu hotărârea dată de Curtea Supremă în afacerea Marbury v. Madison în 1803. Dar unele tentative de control de constituţionalitate existaseră înainte de 1803. Astfel în 1772 judecătorul Wythe, care a fost maestrul lui Thomas Jefferson, dădea o decizie în care arăta: "Dacă, ipoteză deplorabilă, o legislatură ar fi tentată să răstoarne limitele care-i sunt impuse de popor, eu însumi, din scaunul meu, împărţind justiţia publică a ţării, voi face faţă puterii legiuitoare şi îi voi zice arătându-i Constituţia: «Iată limita autorităţii voastre, puteţi merge până aici, dar nu mai departe». În acelaşi spirit ferm, Curtea Supremă a statului New Jersey punea chiar şi mai tranşant problema controlului constituţionalităţii legii, într-o speţă rămasă celebră: Holmes v. Walton. În decizie Curtea refuza să recunoască validitatea unui Act al Legislativului pe motiv ca el este contrar Constituţiei Statului New Jersey în ce priveşte dispoziţiile reglementând judecata cu juriu. Astfel încă în 1780 se crease un precedent de control judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Cu toate aceste precedente anterioare, controlul de constituţionalitate este ţinut a începe o dată cu decizia Curţii Supreme din 1803. Argumentele Curţii, redactate de judecătorul John Marshall, Preşedinte al instanţei supreme, erau în esenţă aceleaşi ca cele invocate de Hamilton în sprijinul introducerii procedurii în Constituţie.

Faptele erau următoarele. În 1800 Jefferson era ales Preşedinte al Statelor Unite în locul lui Adams. Preşedintele federalist care părăsea funcţia începe o campanie de numire a unor judecători federali adepţi ai concepţiilor federaliste. Printre aceştia se numără John Marshall, dar şi William Marbury, a cărui numire nu apucă însă să fie comunicată beneficiarului. Administraţia, prin intermediul Secretarului de Stat jeffersonian James Madison refuză să urmeze procedura şi să-l numească pe Marbury, chiar dacă o lege din 1789, Judiciary Act, o obliga la aceasta. Marbury cere Curţii Supreme să oblige noua Administraţie să continue procedura de numire şi să-l instaleze în poziţia de judecător, conform legii. Curtea Supremă, în fruntea căreia se găsea un federalist, profită de situaţie pentru a da satisfacţie noului Preşedinte, refuzând numirea lui Marbury, dar afirmând un principiu mult mai important pe care federaliştii nu reuşiseră să-l impună în Constituantă: controlul de constituţionalitate. Astfel ea declară că Judiciary Act este contrară Constituţiei Statelor Unite şi că deci Curtea Supremă nu este competentă să oblige Administraţia să-l numească judecător pe Marbury. Astfel Curtea, sub aparenţa unei obedienţe faţă de Administraţie, afirmă ceea ce o interesa cu adevărat: propria competenţă de a realiza controlul constituţionalităţii legilor. Reacţia Preşedintelui Jefferson este imediată, condamnând extinderea fără text a competenţei Curţii, pentru ca apoi, în 1820, să scrie alarmat: "Corpul judiciar al Statelor-Unite este un corp de mineri subtili lucrând în mod constant sub pământ pentru a mina fundamentele sistemului nostru federal. În schimb Tocqueville scria: "puterea acordată tribunalelor americane de a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii legilor formează încă una dintre cele mai puternice bariere care au fost vreodată ridicate contra tiraniei ansamblurilor politice.

Argumentele juridice în favoarea controlului de constituţionalitate invocate de Curtea Supremă erau în esenţă afirmarea caracterului necesar al interpretării normelor juridice de către judecător, afirmarea caracterului normativ, de lege, al Constituţiei, contra unei interpretări a acesteia ca Act politic, afirmarea unei ierarhii normative în vârful căreia este situată această lege fundamentală şi afirmarea unei obligaţii, nu a unui drept, pentrujudecător de a soluţiona conflictele de norme şi de a da prioritate Constituţiei, neaplicând legile contrare acesteia, considerându-le nule şi neavenite:
"Aceia care aplică regula unor cazuri particulare trebuie în mod obligatoriu să o expună şi să o interpreteze ... astfel că dacă o lege se opune Constituţiei ... tribunalul trebuie să determine care dintre regulile în conflict reglementează cazul: aceasta este esenţa datoriei judiciare. Din acel moment, dacă tribunalul decide să respecte Constituţia şi dacă aceasta este superioară legii, Constituţia va fi cea care va reglementa cazul pentru care instanţele sunt sesizate. Judecătorul nu este astfel competent decât să aplice Constituţia şi, dacă legea este contrară ei, să nu aplice legea. Decizia lui nu creează nici o consecinţă asupra existenţei juridice a legii. Ea rămâne în vigoare. Dar aceasta reprezintă o aparenţă înşelătoare. De fapt regula precedentului judiciar obligatoriu face ca legea să nu mai poată fi aplicată de nici o instanţă judiciară dacă ea este declarată neconstituţională de către instanţa supremă, iar administraţia de factură judiciară, aflată sub controlul instanţelor ordinare, să fie în aceeaşi postură. Legea este practic abrogată, căci nimeni nu o mai poate aplica.