Căpitanul francez Alfred Dreyfus şi-a legat numele de o „afacere” cu implicării profunde pentru societatea franceză dar şi europeană la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Trădare, spionaj, antisemitism sunt numai câteva din lait-motivele acestei ”afaceri ” în care s-au interesectat profesionişti ai armatei, justiţiei, jurnalismului, vieţii culturale cu opinia publică, devenită arbitru incontestabil. Vom încerca să reunim aspectele acestei „afaceri”, pentru a oferi o
viziune unitară a acesteia.

1. Probele incriminatoare. La 25 septembrie 1894, la sediul Ambasadei Germaniei, din Paris, un agent francez infiltrat, sub acoperire, a descoperit un document denumit "borderou", conţinând date despre înzestrarea cu armament a Franţei, precum şi informaţii legate de Madagascar. Pe borderou, exista un text scris de mână conţinând o notă cu privire la tunul de 120 C, piesă de artilerie care va reprezenta numai 1,4% din parcul de artilerie modernă franceză în anul 1914 şi 6% din întreaga artilerie, o notă cu privire la o modificare adusă formaţiunilor de artilerie, o notă privind Madagascarul şi proiectul manualului de tir al artileriei de campanie. Ministerul de Război al Republicii Franceze a demarat imediat o anchetă, condusă de maiorul Du Paty de Clam, asistat de alţi doi ofiţeri, având ca scop depistarea autorului scurgerii de informaţii, care afecta, în mod direct, siguranţa naţională a Franţei. Anchetatorii considerau că scrisul de pe borderou avea trăsături asemnătoare cu scrisul ofiţerului francez de Stat-Major, căpitanul Alfred Dreyfus.

La 10 octombrie 1894, Ministerul de Război a comunicat Preşedintelui Republicii Franceze, Casimir Périer, rezultatul anchetei provizorii, precum şi numele suspectului. Pentru a elimina orice suspiciune şi a stabili exact al cui era scrisul, s-a decis consultarea a doi grafologi renumiţi în Franţa. În realitate, doar Gobert, expertul în grafologie al Băncii Franceze avea autoritate în domeniu, în timp ce Alphonse Bertillon, inventatorul antropometriei judiciare, nu era un desăvârşit expert în grafologie. Deşi, Bertillon şi Gobert aveau păreri diferite, s-a mers pe ipoteza prezentată de Bertillon, potrivit căreia, diferenţele dintre cele două tipuri de scris (de pe Borderou, şi cel al lui Alfred Dreyfus) fuseseră intenţionate, pentru a deruta o eventuală anchetă.

2. Ancheta preliminară. Pe 13 octombrie 1894 căpitanul Alfred Dreyfus era convocat printr-o notă de serviciu la Ministerul de Război în data de 15 octombrie, ora 9 pentru o inspecţie generală. La 15 octombrie 1894, ora 9 dimineaţa, căpitanul Alfred Dreyfus se prezenta la Ministerul de Război, în ţinută civilă, aşa cum i se specificase în nota de serviciu, fiind primit de colonelul Picquart şi condus în cabinetul şefului Marelui Stat Major8. Aici, căpitanul este primit de Maiorul du Paty de Clam, de Cochefert, şeful poliţiei secrete, secretara sa şi de Gribelin, care se ocupa de arhivarea dosarelor. Sub pretextul că are degetele rănite, Maiorul du Paty de Clam l-a rugat să scrie, după dictare, o scrisoare, care s-a dovedit ulterior a conţine frazele din borderou. Acuzându-l de înaltă trădare, du Paty de Clam îl arestează şi îi înmânează un revolver pentru a se sinucide. Alfred Dreyfus şi-a declarat nevinovăţia, refuzând „varianta onorabilă” a anchetatorilor.
Drept urmare, Dreyfus este „condus” în închisoarea militară din strada Cherche-Midi şi încarcerat într-o celulă a cărei fereastră avea vederea către curtea condamnaţilor, fiind plasat într-o strictă izolare.

Au urmat şapte zile de aspru interogatoriu, maiorul du Paty de Clam acţionând ca un ofiţer al poliţiei judiciare, însă atât percheziţiile, cât şi interogatoriile nu oferiseră anchetatorilor nici un indiciu de vinovăţie. În aceste condiţii, maiorul du Paty de Clam a remis, la 29 octombrie 1894, un raport ministrului de război, Mercier, în care solicita suspendarea anchetei şi achitarea căpitanului Alfred Dreyfus. În aceeaşi zi, Jurnalul „La Libre Parole” făcea publică „Afacerea Dreyfus” dând naştere unei violente campanii de presă, campanile alimentată şi de anumite surse din Ministerul de Război Francez cu vederi antisemite, vederi ce coincideau cu cele ale unei părţi a presei franceze, fapt ce direcţiona atacul mediatic asupra căpitanului Dreyfus, care avea origine evreiască.

Astfel, în urma virulentei campanii mediatice, la 31 octombrie 1894, Ministerul de Război a declarat că un ofiţer francez a fost arestat preventiv pentru înaltă trădare, fiind instrumentată o anchetă internă. Din această cauză, Consiliul de Miniştri va lua decizia trimiterii în judecată a căpitanului Alfred Dreyfus sub acuzaţia menţionată. Pe 3 noiembrie 1894, generalul Saussier, Guvernatorul Militar al Parisului semna ordinul prin care era începută ancheta preliminară oficială a cazului pentru Curtea Marţială. După o lună de cercetări neconcludente, pe 4 decembrie 1894, acelaşi general Saussier semna ordinul care va da startul la unul dintre cele mai controversate procese din istoria omenirii.

3. Procesul. La 19 decembrie 1894, într-o şedinţă cu uşile închise, a început procesul lui Alfred Dreyfus în faţa Consiliului de Război. Acuzarea a fost reprezentată de maiorul Bexon d'Ormescheville, iar apărarea de către avocatul Demange. Ministerul de Război a fost reprezentat de colonelul Picquart.

Singura probă incriminatoare din dosar erau concluziile grafologului Bertillon, probă care a fost înlăturată cu uşurinţă. Marele avocat Fernand Labori, apărătorul lui Dreyfus, la redeschiderea procesului, va spune: "La început a fost borderoul... Nu a existat decât borderoul", adăugind imediat: "Este prea mult spus, nu a existat decât scrisul de pe borderou".

Maiorul du Paty, conducătorul anchetei, a adus la cunoştinţa preşedintelui Consiliului de Război două dovezi împotriva lui Dreyfus.

Prima, reprezenta o scrisoare semnată, cu pseudonimul "Alexandrine" şi atribuită de Quai d’Orsay ataşatului militar italian, Alessandro Panizzardi, ca fiind adresată ataşatului militar german Max von Schwartzkoppen. În realitate scrisoarea aparţinea lui von Schwartzkoppen şi conţinea răspunsul acestuia la cererea lui Panizzardi, care era interesat de planurile localităţii Nice. Confuzia rezultă din faptul că atât Alessandro Panizzardi, cât si von Schwartzkoppen foloseau acelaşi pseudonim. Scrisoarea avea următorul pasaj: "Găsi alături planurile principale ale localităţii Nice pe care canalia de D. mi le-a remis pentru dv....". Deşi proba nu a fost prezentată aşa cum se impunea, atât apărării, cât şi acuzării, instanţa a fost convinsă că iniţiala D. era dovada inatacabilă a implicării căpitanului Alfred Dreyfus. Ulterior s-a demonstrat că ştampila conţinând specificaţia „martie 1894” era apocrifă, scrisoarea fiind, în realitate din 1892, iar misteriosul D., era în realitate un anume Dubois.

A doua probă era o telegramă cifrată, din 2 noiembrie 1894, interceptată, avându-l ca expeditor pe ataşatul militar italian Alessandro Panizzardi şi ca destinatar pe şeful său de Stat major. Conţinutul telegramei era următorul : "Dacă căpitanul Dreyfus nu a avut relaţii cu dv. ar fi necesară o dezminţire din partea ambasadorului, pentru a se evita comentariile presei". Răspunsul generalului Marselli preciza: „Statul major italian nu a avut niciodată relaţii directe sau indirecte cu căpitanul Drezfus. ”
Decifrarea telegramei s-a făcut greşit pentru a-l incrimina pe Alfred Dreyfus, şi anume: "Căpitanul este arestat; Ministerul de război are dovada relaţiilor sale cu Germania; dezminţire oficială, emisarul nostru este la curent". În realitate, ataşatul militar dorea ca guvernul său să emită o dezminţire oficială, în
cazul în care Dreyfus nu era spion în slujba Italiei, la acea dată membră a Triplei Alianţe, alături de Germania şi Austro-Ungaria.

4. Sentinţa. La 22 decembrie 1894, tribunalul militar, luând în considerare probele administrate în dosarul secret, a pronunţat în unanimitate, condamnarea căpitanului Alfred Dreyfus la deportare perpetuă într-o incintă fortificată şi la degradare militară, cu posibilitate de a face recurs. Judecat la 31 decembrie 1894, recursul a fost respins, menţinându-se condamnarea.
La 5 ianuarie 1895, în curtea Şcolii Militare din Paris, a avut loc, în faţa a 4000 de soldaţi şi ofiţeri degradarea militară a căpitanului Alfred Dreyfus. În timp ce un sergent din Garda Republicană îi frângea, în mod simbolic, sabia, şi îi smulgea epoleţii şi semnele distinctive ale uniformei franceze, Albert Dreyfus şi-a declarat nevinovăţia, demn, fără emoţie, având tăria să strige: „Trăiască Franţa, trăiască armata!”

La 13 aprilie 1895, Albert Dreyfus a fost debarcat pe insula Diavolului, o stâncă pustie în arhipelagul Insulelor Salvării, situat în largul coastelor Americii de Sud şi internat într-un fost lagăr de leproşi.

5. Descoperirea implicării maiorului Esterhazy. Redeschiderea cazului Dreyfus. Îmbolnăvirea colonelului Sandher a dus la numirea în fruntea "secţiei de statistică" a armatei franceze, în iulie 1895, a colonelului Georges Piquart, reprezentantul Ministerului de Război Francez la procesul lui Dreyfus. Picquart remarcase fragilitatea probelor acuzării încă din timpul procesului, fapt care l-a fost determinat să examineze cu atenţie o depeşă interceptată din data de 1 martie 1896, avându-l ca expeditor pe colonelul Schwartzkoppen şi ca destinatar pe contele Walsin-Esterhazy, maior de infanterie. Piquart a constatat că scrisul de pe borderoul descoperit la Ambasada Germaniei la Paris şi cel de pe depeşă erau identice, aşadar, legătura dintre spionajul german şi Statul Major Francez nu putea fi decât maiorul Esterhazy. În urma investigaţiilor făcute asupra acestuia, a reieşit caracterul său imoral (împătitmit de jocuri de noroc, înglodat în datorii), dispreţuitor al valorilor familiale (îşi părăsise soţia şi copiii pentru a trăi cu amanta sa) şi, incalificabil pentru un ofiţer, calomniator al poporului francez în mediile publice. Toate acestea creau premisa faptului că maiorul Esterhazy era capabil să trădeze, spionând în favoarea germanilor.

Colonelul Georges Piquart a întocmit un raport, pe care l-a prezentat Locţiitorului şefului Statului Major Francez, Generalul Gnose, în septembrie 1896.
Acesta a considerat că Piquart a fost prea zelos în efectuarea anchetei, că era inoportun să se declare eroarea judiciară, din cauza efectului negativ asupra imaginii armatei franceze, impunându-i să nu meargă mai departe cu ancheta, deoarece afacerea fusese încheiată, exista deja un vinovat. Piquart a refuzat, fiind apoi detaşat în Tunisia, deoarece devenise incomod. Piquart a dezvăluit aceste detalii avocatului Leblois, care l-a răspândit în presă. Ulterior, în 1898, Piquart a fost închis la Cherche-Midi, pentru 381 de zile, unde s-a încercat suprimarea sa
prin servirea unei omlete cu sticlă pisată.

Treptat, dintr-o problemă a justiţiei militare, condamnarea lui Dreyfus a devenit o „afacere” politică, apărând tabere pro şi contra. Astfel, în noiembrie 1896, la Bruxelles, a fost difuzat în trei mii de exemplare memoriul semnat Bernard Lazare şi intitulat O eroare judiciară: adevărul asupra afacerii Dreyfus, prin care se demonstrea nevinovăţia lui Dreyfus. Memoriul a fost trimis
deputaţilor, mai multor personalităţi şi ziarelor pariziene.

La 13 iulie 1897, avocatul Louis Leblois, prietenul şi confidentul colonelului Piquart, deşi promisese menţinerea secretului, a adus la cunoştinţa Vicepreşedintelui Senatului, Scheurer-Kestner, informaţiile furnizate de fostul şef al „secţiei de statistică”. La rândul său, Scheurer i-a informat pe Preşedintele Republicii Franceze Félix Faure, pe Preşedintele Consiliului de Miniştri, Méline, pe Ministrul de Război, Billot. Cu toate acestea, întrucât oficialităţile nu doreau să redeschidă dosarul Dreyfus, informaţiile lui Piquart nu au produs nici un efect. Presa a contraatacat, publicând în facsimil borderoul de la care a pornit procesul.
Efectul a fost imediat. Un bancher, Castro, a recunoscut scrisul de pe borderou ca aparţinând unui datornic al său, numit … Esterhazy.

La puţin timp după condamnare, fratele căpitanului Albert Dreyfus, Mathieu Dreyfus, a iniţiat o campanie de informare a forurilor militare şi politice în scopul revizuirii procesului. La 15 noiembrie 1897, el a adresat o scrisoare Ministrului Justiţiei prin care îi făcea cunoscut acestuia că Esterhazy este autorul borderoului.

În luna decembrie 1897, marele romancier Emile Zola, cunoscut pentru spiritul său justiţiar, a fost contactat de Vicepreşedintele Senatului Scheurer-Kestner şi de avocatul Fernand Labori, în scopul de a conlucra pentru achitarea şi reabilitarea lui Dreyfus. El şi-a declarat adeziunea la cauza lui Dreyfuss, după ce s-a convins că acesta era nevinovat.
Evoluţia situaţiei a determinat Ministerul de Război să iniţieze, la 4 decembrie 1897 o anchetă, împotriva lui Esterhazy, instrumentată de către Consiliul de Război. Cu toate că maiorul Ravary44, conducătorul instrucţiei, a constatat nevinovăţia lui Esterhazy, guvernul a decis trimiterea acestuia în judecată, din cauza probelor de care presa făcea uz. Procesul a început la 10 ianuarie 1898, maiorul Esterhazy fiind achitat, în pofida probelor prezentate.

Emile Zola a deschis calea ce va duce la soluţionarea pozitivă a cazului Dreyfus: acesta trebuia supus judecăţii societăţii civile. Aplicând principiul lui Nicolo Machiavelli „scopul scuză mijloacele”, Zola dorea să provoace un proces de calomnie în presă, preconizând că forurile vizate, Ministerul apărării şi cel al Justiţiei vor muşca momeala, făcându-i jocul, prin acţionarea sa în instanţă.

Mobilul deschiderii procesului urma să fie o scrisoare adresată preşedintelui Franţei, Félix Faure, prin care să aducă acuze grave unor personae determinate. În noaptea ce a urmat achitării lui Esterhazy, la 12 ianuarie 1898 scriitorul a dus la redacţia ziarului "L' Aurore", scrisoarea. Georges Clemenceau, alături de directorul publicaţiei Ernest Vaughan au citit textul, căruia nu i se dăduse un titlu. Vaughan a spus că titlul era sugerat chiar de Zola: "J' accuse...!", care, pe 13 ianuarie 1898, când a fost tipărită în „L' Aurore” şi răspândită prin Paris, a avut efectul unei bombe. Antidreyfusarzii căzând în capcana întinsă de Zola, cinci zile mai târziu, prin Ministrul de Război fac plângere penală împotriva lui Zola şi a lui Perrenx, girantul ziarului „L' Aurore”. Camera Deputaţilor a votat cu 312 voturi şi 122 contra să-l acţioneze pe Zola în justiţie, făcându-se vinovat de delictul prevăzut şi pedepsit de articolele 23, 29, 30, 31, 35, 42, 43, 45, 59 din Legea Presei din 29 iulie 1881, ca şi de articolele 50 şi 60 din Codul Penal. Pus pe rol la 7 februarie 1898, procesul s-a încheiat la 23 februarie 1898.

Apărătorul lui Zola a fost avocatul Ferdinand Labori, asistat de Georges Clemenceau. În pledoaria sa, Labori, care chiar va fi împuşcat, scăpând totuşi cu viaţă, a încercat să înlăture acuzaţia de trădare adusă lui Dreyfus, demonstrând nevinovăţia lui şi culpabilitatea lui Esterhazy.
După 15 zile, cât a durat procesul, deşi apărarea a propus aproape două sute de martori, majoritatea ferindu-se să spună adevărul, invocând instituţia secretului profesional, Instanţa a decis că nu exista nici o legătură de conexitate ori de indivizibilitate între cauzele menţionate de apărare.

Pe 23 februarie 1898 lua sfârşit procesul, iar juraţii, aflaţi sub o imensă presiune, după numai o jumătate de oră de deliberare hotărau: inculpaţii au fost găsiţi vinovaţi, iar magistraţii au stabilit pedepsele: Zola a primit pedeapsa maxima, 1 an de închisoare şi o amendă de 3000 de franci, iar Perrenx numai 4 luni de închisoare şi 3000 de franci amendă. Sentinţa de condamnare a fost atacată de Zola cu recurs, motivat de faptul că, potrivit legii presei, ofiţerii lezaţi trebuiau să
formuleze acţiunea penală şi nu Ministrul de Război, recursul fiind admis. Militarii au făcut, însă, o nouă plângere penală, învestind astfel curtea cu juraţi din departamentul Seine-et-Oise.
La 23 mai 1898 începea, la Vesailles, al doilea proces al lui Zola.

Romancierul a invocat excepţia de procedură a incompetenţei teritoriale, care a fost însă respinsă. Pentru a obţine, totuşi, o amânare, avocatul a declarat recurs. Pe 18 iulie 1898, procesul lui Zola a fost reluat la Versailles şi, pentru că acesta avea să se desfăşoare sub auspicii nefavorabile, Zola a fost sfătuit de Labori şi Clemenceau să părăsească Franţa. Romancierul, însoţit de soţia sa, pleacă în Anglia, la Londra, fiind nevoit, datorită hăituirii continue, să-şi schimbe permanent numele şi adresa.

Ministrul de război, generalul Cavaignac, îndoindu-se de autenticitatea documentelor pe care le-a citit în Cameră, l-a însărcinat, la 13 august 1898, pe căpitanul Cuiquet să revizuiască dosarul Dreyfus  şi astfel s-a descoperit că documentul semnat "Alexandrine" invocat ca autentic prin vocea generalului Gabriel Pellieux era fals, iar bănuielile au căzut asupra maiorului Joseph Henry, devenit colonel şi, ulterior succesor al lui Piquart la şefia serviciului de statistică.

La interogatoriul care i s-a luat, Henry a mărturisit că a falsificat întregul text, cu excepţia primelor cuvinte şi a semnăturii. Arestat, s-a sinucis, tăindu-şi gâtul, la 31 august 1898 în închisoarea Mont-Valerien. În timpul percheziţiei efectuate la domiciliul amantei lui Esterhazy, s-a descoperit chipiul acestuia, care avea în căptuşeală adevăratul document ce-l incrimina pe Esterhazy. Arestarea acestuia era, acum, inevitabilă. Pe data de 4 septembrie 1898, compromis prin probele descoperite la anchetă, Esterhazy a părăsit Franţa şi s-a refugiat la Londra. A mărturisit corespondentului „Le Figaro” că el era autorul borderoului care a condus la condamnarea lui Dreyfus. Generalul Cavaignac şi generalul de Boisdeffre, şeful Statului-major au demisionat. La 26 septembrie 1898, Ministrul Justiţiei sesiza Curtea de Casaţie cu o Cerere de revizuire a procesului lui Dreyfus56, iar pe 27 şi 28 octombrie acelaşi an a avut loc, în plină criză ministerială, prima şedinţă a Secţiei penale care, pe 29 octombrie, admitea revizuirea şi ordona o anchetă suplimentară. În urma acestei decizii, antirevizioniştii declanşează manifestaţii, campanii de presă, atacuri violente în ziare etc. Scriitorul Joseph Reinach, care publicase în „Siècle” o serie de articole defăimătoare la adresa colonelului Henry privind afacerea Dreyfus, este acţionat în justiţie pentru injurii de Văduva acestuia, obâinând condamnarea sa. Mai mult, pentru a o sprijini în acţiunea sa, ziarul "La libre parole" a deschis o listă de subscripţii, acţiune care a dat rezultate: 14 mii de persoane, printre care 53 de deputaţi, au trimis ziarului 131 000 franci aur, pentru a ridica o statuie colonelului Henry, al cărui act de falsificare a fost văzut ca fiind „patriotic”. În aceste condiţii, preşedintele Curţii de Casaţie, Mazeau, a propus ministrului Justiţiei judecarea cererii de revizuire de către secţiile reunite ale Curţii. Astfel, la 3 iunie 1899, Curtea de Casaţie, cu toate secţiile reunite, compusă din 50 magistraţi, a pronunţat în unanimitate, casarea sentinţei de condamnare a lui Dreyfus din 1894 trimiţând cauza spre rejudecare consiliului de război din Rennes. Zola şi Dreyfus au revenit în Franţa în luna iunie. Procesul în faţa consiliului din Rennes începea la 7 august 1899 într-o admosferă tensionată, influenţată de numeroşii conspiratori infiltraţi la nivel înalt în Statul-major. La 9 septembrie 1899 Consiliul de la Rennes îl condamna pe Dreyfus, cu 5 voturi pentru şi 2 împotrivă, sentinţa fiind trădare cu circumstanţe atenuante. Sfârşitul anului 1899, marcat de decesul lui Félix Faure şi de schimbări la nivelul guvernului relansa posibilitatea reabilitării lui Dreyfus. Cu toate acestea, noul guvern nu s-a angajat în revizuirea procesului lui Dreyfus, ci, a preferat să-l graţieze şi să amnistieze, la 19 septembrie 1899, toate infracţiunile legate de procesul acestuia.

Deşi a acceptat graţierea, Dreyfus şi-a rezervat dreptul de a promova cererea de revizuire, în timp ce Zola a criticat dur încercarea guvernului de a ieşi onorabil din acest scandal, fără a-i pedepsi pe vinovaţi. Devenit incomod, în dimineaţa zilei de 29 septembrie 1902, marele scriitor Emile Zola a fost găsit mort locuinţa sa, asfixiat cu bioxid de carbon emanat de o sobă înfundată cu moloz. În anii 50 ai secolului XX, ziarul Libération acredita ideea că un antrepenor ar fi recunoscut că moartea scriitorului a fost opera sa şi a unor complici, ei fiind cei care au înfundat
cu moloz coşul casei lui Zola.

Începând din 7 aprilie 1903, Jean Jaures, lider marcant al socialiştilor francezi a reluat conducerea luptei pentru dovedirea nevinovăţiei lui Dreyfus şi formula o Cerere de revizuire împotriva sentinţei de condamnare pronunţată de consiliul din Rennes. Cererea a fost admisă de Curtea de Casaţie şi, prin decizia din 12 iulie 1906, căpitanul Alfred Dreyfus a fost, în sfârşit, achitat, punându-se capăt astfel unui proces ce a bulversat Europa timp de 12 ani, la 20 iulie 1906, survenind reabilitarea. Ca o măsură de reparaţie morală, cu aceeaţi ocazie, căpitanului Alfred Dreyfus i s-a conferit Legiunea de Onoare în grad de cavaler, în cadrul unei ceremonii solemne desfăşurate tot în curtea şcolii de Ofiţeri din Paris, unde suferise umilitoarea şi nedreapta degradare militară. Radicalizarea „afacerii Dreyfus” s-a datorat activităţii presei, animată de concepţii antisemite, care considera că Dreyfus, evreu de origine, trebuia să rămână vinovat, ceilalţi factori implicaţi, trebuind să rămână în orice caz „patrioţi”.