Dr. Adriana Camelia VOICU
Lector universitar – Academia Naţională de Informaţii


Dreptul reprezintă o formă organizată de reacţie faţă de nevoile de justiţie ale societăţii, funcţia sa fundamentală fiind aceea de a organiza societatea căreia îi imprimă un model de conduită în raport cu sistemul de valori ale naţiunii.

Înainte de a intezice, dreptul este acela care trebuie să permită subiectelor de drept să se afirme, să se exprime şi să se realizeze potrivit valorilor societăţii.

Valenţa permisivă a dreptului este absolut necesară în condiţiile în care se manifestă un evident exces de imperativitate normativă, o inflaţie de acte normative care paralizează viaţa socială în ansamblul şi generează o stare de tensiune nefirească în relaţiile sociale.

Trăim într-o lume modificată radical. La scara României modificările sunt mai evidente parcă decât în oricare altă zonă geografică a lumii. Ne simţim catapultaţi într-o lume pe care nu o înţelegem şi care nu ne înţelege, compleşiţi de presiunea fenomenelor care ne îngenunchează şi de pseudosoluţiile guvernanţilor noştri care nu fac distincţia între haos şi stabilitate, între normalitate şi devianţă.

Guvernul să prioritate soluţiilor folositoare politic pe termen scurt grupurilor de interese, neglijând sistematic perspectiva pe termen lung a societăţii. Consecinţa acestor politici de guvernare o constituie acumularea de probleme nerezolvate şi permanenta criză de guvernare.

Este mai accentuată decât oricând neîncredereea în guvern, în partidele şi alianţele politice, precum şi în personalităţile publice.

Creşte birocraţia, se amplifică corupţia, absenteismul la urme; se dilată gradul de amoralitate a societăţii şi migrează spre marginile acesteia o importantă parte a populaţiei.

Este, din nefericire, instaurată cultura supraconsumului (pentru minuscula pătură socială a celor avuţi), cultura supravieţuirii (pentru marea majoritate a oamenilor) hiperegoismul, răutatea, violenţa şi agresivitatea.

Omul de astăzi simte în sinea lui că nici statul şi nici dreptul nu-l mai consideră figura centrală a realităţii sociale, se consideră desconsiderat într-o lume străină lui, o lume imorală, construită după comenzile unui guvern imoral, populat de indivizi aparţinând unor grupuleţe de falşi elitişti care sfidează o lume aflată în sărăcie, derivă şi neputinţă. 

A dispărut orice noţiune de morală în înţelesul său clasic:

-nu există o etică a vieţii, atâta timp cât constatăm decalajul inuman între bogaţi şi săraci;
-nu există o etică a naturii, atâta timp cât omul desfigurează mediul înconjurător, printr-o nepermisă agresiune asupra naturii;
-nu există o etică a solidarităţii umane, atâta timp cât se promovează corupţia, egosimul, dezbinarea între oameni;
-nu există o etică în justiţie, atâta vreme cât principiile sacre sunt nesocotite (prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în faţa legii, supremaţia legii, contradictorialitatea procesuală, etc.).

Există însă:
-o criză a democraţiei materializată în creşterea puterii executive în detrimentul autorităţii parlamentare în sensul că guvernul emite ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă, însoţite de o multitudine de instrucţiuni, proceduri şi metodologii, care, contrar principiului supremaţiei legii sunt elaborate cu depăşirea competenţei, adaugă la lege sau sunt contrar prevederilor legii. Este, în opinia juriştilor (vezi Luigi Ferrsjoli – 2005) expresia personalizării şi verticalizării reprezentării politice;

-o criză, sau mai degrabă, o confuzie în privinţa punerii în aplicare a principiului separaţiei puterilor în stat. Este vorba despre separaţia ce ar trebui să existe între sfera publică şi cea privată, între puterea politică şi cea economică. Unele segmente ale puterii guvernamentale în domenii esenţiale precum industria, agricultura, transporturile, construcţiile şi domeniul financiar-bancar sunt subordonate unor interese private;

-o criză a legalităţii, materializată, în opinia prof. M.Richevaux (2002) în diminuarea respectului general faţă de lege. Legea pierde din claritate şi coerenţă, pentru faptul că ea apare din ce în ce mai mult ca fiind expresia voinţei unor tehnocraţi fără nici un fel de legitimitate sau unor grupuri de interese, grupuri de presiune sau grupuri etnice care exprimă interesele unor categorii sociale sau socioprofesionale care luptă pentru a obţine reglementarea cea mai favorabilă intereselor lor;
-o criză a civismului, manifestată prin reducerea dramatică a participării oamenilor la viaţa cetăţii, la exprimarea opţiunilor în cele mai importante momente, acelea ale alegerilor, fie ele locale, parlamentare, europarlamentare etc. Sunt, în opinie noastră, manifestări ale agravării stării de amoralitate a societăţii.

Cele prezentate configurează ideea de insecuritate juridică, care generează, inevitabil, insecuritate economică şi socială, amplificând starea de dezordine şi dezechilibru în cele mai sensibile componente ale realităţii sociale.

Insecuritatea juridică reprezintă efectul instabilităţii legislative, caracterizată de supraîncălzirea mecanismelor de legiferare şi de „inflaţia legislativă”, care declanşează şi întreţine starea de neîncredere şi nelinişte a operatorilor economici, a componentelor din sistemul financiar-bancar, dezorientează cetăţenii insuficient acomodaţi cu noile coordonate impuse de o realitate socială extrem de dinamică şi imprevizibilă.

Efectul cel mai nociv al stării de insecuritate juridică îl reprezintă incapacitatea autorităţilor publice însărcinate cu punerea în aplicare a dreptului nou elaborat de a implementa cu operativitate şi eficienţă reglementări ce vizează domenii esenţiale ale vieţii sociale (agricultură, transporturi, protecţia mediului, dezvoltarea rurală, justiţie, administraţie publică etc.).

Dreptul actual a abandonat funcţia sa fundamentală, aceea de a realiza şi consolida încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, în instituţiile statului create pentru a aplica normele juridice şi a garanta starea de legalitate.

Chiar şi un observator mai puţin avizat constată faptul că Guvernul promovează ofensive ideologice care nu face distincţia dintre drepturile oamenilor şi drepturile banilor, care echivalează libertatea şi drepturile oamenilor cu libertatea pieţei şi drepturile de proprietate. Efectul este uşor de constatat: se instituţionalizează sărăcia, expresie a dispreţului faţă de om, se încurajează lăcomia şi egoismul ca expresie a imoralităţii depline ce caracterizează o infirmă parte a societăţii. Mai mult, prin recentele iniţiative şi propuneri de reglementare a răspunderii ministeriale, Guvernul riscă să instituie un sistem antidemoratic, amplificând gradul de insecuritate juridică a societăţii.
Suntem în prezenţa unei tendinţe de a se instaura o nouă ordine juridică, care protejează elitele, încurajează banditismul economic şi legalizează afaceri veroase. Nu mai surprinde pe nimeni faptul că vânzarea pe nimic a unei părţi a avuţiei poporului se numeşte astăzi „privatizare” şi nu furt, că importante componente ale economiei (energia, petrolul, industria aluminiului şi oţelului, băncile) sunt în proprietatea unor multinaţionale care dinamitează direct conceptul de securitate economică a României.

În opinia noastră soluţia care se impune a fi adoptată neîntârziat este aceea de reconstrucţie instituţională care să asigure eliminarea ambiguităţii organizaţionale generată de fixarea unor scopuri neclare, contradictorii şi slab conturate, de suprapuneri de competenţe şi atribuţii, de neclarităţi metodologice şi de procedură.
Procesul de reconstrucţie instituţională se impune din nevoia de consolidare a statului naţional care îşi probează puterea prin abilitarea de a construi noi instituţii, de a le reconstui pe cele existente, de a elabora şi aplica legi în deplin consens cu noua realitate din România.
Opera de reconstrucţie instituţională şi de profundă reformă juridică, de modernizare în general, impusă de o realitate exterioară obiectivă, trebuie combinată cu atenta şi profunda înţelegere a realităţii noastre naţionale, marcată, inevitabil, de constrângeri, de obiceiuri, mentalităţi, norme şi condiţii specifice.

Un aspect important în elaborarea şi fortificarea unei culturi pentru reconstrucţia instituţională, precum şi în reconfigurarea dreptului îl reprezintă cunoaşterea coordonatelor pe care se desfăşoară astăzi dialogul între marile sisteme de drept: dreptul continental european şi dreptul anglo-american.

Ideea centrală a acestui dialog o reprezintă capacitatea sistemelor de drept de a se adapta unor realităţi sociale esenţial diferite de perioadele anterioare. Altfel spus, este vorba de viteza de reacţie şi de evoluţie a dreptului faţă de datul social, faţă de viteza cu care evoluează lumea afacerilor.
Dat fiind faptul că sistemul de drept anglo-american dispune deja de o experienţă considerabilă în reglementarea şi gestionarea juridică a provocărilor globalizării şi a elementelor ce ţin de securitatea economică şi securitatea societală, considerăm ca firească presiunea pe care acest sistem de drept o exercită, în primul rând, asupra sistemului de drept european continental (romano-germanic).

Ne aflăm în plin proces de preluare şi implementare în dreptul european a unor concepte, proceduri şi instituţii juridice care revoluţionează domenii precum:

-prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;
-lupta împotriva terorismului şi a finanţării acestuia;
-prevenirea fenomenului de spălare a banilor;
-instituţia răspunderii penale a persoanelor juridice;
-echilibrul probelor (inversarea probei);
-instituţia negocierii în cadrul procesului penal;
-construcţia parteneriatului public-privat în prevenirea şi combaterea criminalităţii;
-conceptul de justiţie privată;
-instituţia juridică a confiscării averii în procesul penal;
-procedurile de autoapărare (autoprotecţie) sau dispozitivele de altertă antifraudă (WHISTLE BLOWING) obligatorii pentru agenţii economici;
-reglementarea normativă a tehnicilor moderne de investigare a criminalităţii;
-construirea unor subramuri de drept care să reglementeze dreptul informaţiilor, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal al mediului înconjurător, dreptul -penal al concurenţei, dreptul proprietăţii intelectuale;
-o nouă reglementare a principiului contradictorialităţii în materie penală;
-revizuirea sistemului probator în condiţiile criminalităţii informatice, a bioterorismullui a cyberterorismului;
-abordarea unitară a corelaţiei între drept şi biotehnologie;
-reglementarea unitară a conceptului de secret profesional în materia afacerilor economico-financiare, al pieţei de capital şi operaţiunilor bancare;
-realizarea unui echilibru între sancţiunile penale şi cele administrativ- contravenţionale (depenalizare) în scopul asigurării respectului faţă de lege şi -al proporţionalităţii în aplicarea sancţiunilor;
-elaborarea unui drept bursier fundamentat pe garanţia pe care acesta o asigură investitorilor în sistemul financiar mondial.

În opera de reconstucţie instituţională şi de reformare a dreptului trebuie avut în vedere faptul că dreptul european afectează profund dreptul românesc, atât prin dreptul Uniunii Europene cât şi prin Dreptul European al Drepturilor Omului. Aceste reguli expresia unei noi ideologii, sunt încorporate în seturi de principii şi reguli adânc înrădăcinate în dreptul autohton.
Se impune a acorda atenţia cuvenită faptului că principiile dreptului european schimbă cultura de drept internă, direcţia de evoluţie fiind aceea a constituirii unei culturi de drept total nouă, comună pentru întreaga Uniune Europeană.

Se cuvine a preciza faptul că la nivelul Uniunii Europene se manifestă o tensiune evidentă între ideologia „socialistă” şi cea „liberală”. Potrivit prof. Mark Van Hoeke (2007) „în zilele noastre, această tensiune este vizibilă la nivelul Uniunii Europene, care adesea a fost criticată cum ar fi prea orientată spre piaţă, prea liberală, şi că îşi face reguli pentru bogaţi şi puternici, neglijând aproape în totalitate cetăţenii medii ca standard de viaţă.     Într-un fel, această tensiune este ancorată structural, pentru că puterea de a organiza piaţa este de competenţa unică a Uniunii Europene, în timp ce protecţia socială şi a valorilor culturale este lăsată în seama statelor membre”.
Este util să precizăm faptul că în procesul de reconstrucţie instituţională şi reformare a dreptului trebuie atent analizată o componentă exprem de sensibilă a realităţii sociale: este vorba de ambivalenţa cetăţeanului modern şi a sectorului privat, precum şi de rolul societăţii civile.

Cetăţeanul modern şi sectorul privat vor, în acelaşi timp, să se protejeze de stat, pe care-l acuză de o excesivă intruziune în intimitatea persoanei, precum şi în zona afacerilor private, dar să şi fie protejaţi de către stat. Individul şi sectorul privat acuză statul pentru că le limitează iniţiativele şi interesele, că subminează astfel încrederea; critică birocraţia excesivă şi lipsa de transparenţă a afecerilor publice, corupţia şi privilegiile funcţiilor publice, comerţul cu funcţia publică şi clientelismului.

În acelaşi timp, individul şi sectorul privat cer statului să garanteze securitatea şi pacea socială necesare valorificării drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Tot ei cer statului să-i ocrotească în situaţiile de criză apărute în societate.

Cu alte cuvinte, funcţionează sloganul „privatizaţi profiturile şi socializaţi pierderile” sau, într-o formulare neacademică „lăsaţi-ne în pace, dar ocupaţi-vă de noi”.

În nici un tip de stat nu a existat un raport liniştit între individ şi stat.

Individul oscilează între două limite: prea mult stat (omniprezenţa şi omnipotenţa statului) şi nu destul stat (statul slab, ascuns sub o birocraţie care nesocoteşte obligaţiile minime pe care acesta le are).
Statul este acuzat pentru că, fiind omniprezent şi omnipotent, generează şi amplifică procesul de decapitalizare normativă, eliminând din normativitatea  socială acele norme de morală şi de credinţă ce asigurau coeziunea familiei şi comunităţilor şi putând în locul lor norme juridice, evident obligatorii şi sancţionatorii, atipice pentru asemenea construcţii (familia, comunitatea).

În privinţa rolului societăţii civile în reconstrucţia instituţională şi reformarea sistemului de drept trebuie reflectat la afirmaţia lui B.Barber (2002) „societatea civilă, care ocupă terenul de mijloc dintre guvern şi sectorul privat, poate fi politizată, privatizată şi comercializată”.
Reconstrucţia instituţională poate fi realizată dacă statul naţional elaborează şi aplică legi moderne şi eficiente, dacă crează o administraţie debirocratizată, controlează corupţia şi impune instituţiilor sale un înalt nivel de responsabilitate.