de Lector univ. dr. Bogdan ŢONEA Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”

Constituţia este, în viziunea majorităţii autorilor, principalul izvor al dreptului constituţional. Cuprinzând norme-principii care stau la baza întregii legislaţii, normele constituţionale privesc în cel mai direct mod instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.

Iniţial, în secolul al XVIII-lea cuvântul “constituţie” a fost utilizat pentru a desemna o lege fundamentală a statului, care conţinea norme ale organizării statului burghez şi consacra drepturile şi libertăţile proclamate de revoluţiile burgheze din America, (1787) respectiv din Franţa, (1791). În acelaşi sens, regăsim cuvântul “constituţie” şi în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789. În perioada în care burghezia lupta împotriva absolutismului monarhic, prin noţiunea de “constituţie” au fost desemnate acele legi care, în reglementarea organizării şi funcţionării statului, limitau puterea monarhului şi garantau exercitarea drepturilor şi libertăţilor, “drepturi inalienabile, naturale şi sacre”.

Cu timpul, sensul noţiunii de constituţie, se dezvoltă, cu referire la normele de asigurare şi garantare a drepturilor omului, care trebuie să fie cuprinse într-o lege sintetică, care să se constituie într-o garanţie în lupta împotriva puterii discreţionare a monarhului. Apare  astfel, accepţiunea de constituţie = document scris ce confirmă existenţa pactului social originar, pe care îl regăsim în teoria contractului social fundamentată de J.J. Rousseau, teorie din perspectiva căreia, constituţiei i s-a atribuit un nou caracter, de supremaţie, în raport cu toate celelalte legi scrise sau nescrise.

Cronologic, literatura de specialitate admite că istoria constituţionalismului începe cu constituţia engleză ca fiind prima constituţie apărută în lume. Sistemul constituţional britanic, de câteva sute de ani se bazează pe un set de documente istoric definite ca fiind componente ale „constituţiei britanice”, concept apărut odată cu adoptarea în 1215 a documentului intitulat Magna Charta Libertatum, şi continuat şi după adoptarea primelor constituţii scrise. Alături de Magna Charta Libertatum amintim, ca izvoare scrise ale Constituţiei engleze, Petiţia drepturilor (“Petition of Rights”) din 1628, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bill of Rights”) din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron (“Act of Settlement”) în 1701; “Reform Act”, în 1832; diversele „acte ale Parlamentului (1911, 1949, 1958). Pe lângă regulile scrise, cuprinse în actele amintite, constituţia engleză mai are şi alte două categorii de reguli şi anume:

-uzanţe (“simple practici”), care nu provin de la autoritatea legislativă, nici de la cea judecătorească şi

-common law, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise într-un text legislativ, au fost sancţionate de instanţele judecătoreşti;

În acest context, în ultimii 25 de ani, în Marea Britanie, s-au purtat discuţii doctrinare foarte aprinse, având la bază ideea dacă a sosit sau nu timpul ca Regatul Unit să aibă sau nu o Constituţie scrisă, ca mai toate statele federale moderne. Din acest punct de vedere, adepţii ideii unei constituţii scrise aduc în discuţie, argumente dintre cele mai pertinente atât teoretice cât şi din practica instanţelor judecătoreşti britanice în diverse domenii.

..........................................................................................................................................