de Asist.univ. Pereş Gabriel

În doctrina internaţională, suveranitatea reprezintă pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin, iar recunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este temelia societăţii internaţionale, reprezintă supremaţia unică, deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale şi independenţa acesteia în raport cu orice altă putere, ceea ce se exprimă în dreptul exclusiv şi inalienabil al statului de a-şi stabili şi realiza de sine stătător politica sa internă şi externă, de a-şi exercita funcţiile, de a-şi îndeplini măsurile practice de organizare a vieţii sociale interne şi a relaţiilor sale externe în baza respectării suveranităţii altor state, a principiilor şi normelor de drept internaţional acceptate prin acordul său de voinţă.

Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoaşterea reciprocă, pe temeiul egalităţii juridice şi nu trebuie să confundăm concepţional suveranitatea cu libertatea de acţiune, la mijloc existând circumstanţe determinate de relaţiile inegale de putere.

Doctrina suveranităţii s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa într-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Pacea din Westfalia, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a reprezentat prima întâlnire diplomatică la nivel european (primul congres european), cu această ocazie fiind consacrate principiile echilibrului politic, al raţiunii de stat şi al dreptului popoarelor.

A fost construită în scopul de a mulţumi pe toatã lumea, de a asigura o pace durabilă în Europa stabilind în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor ce definesc suveranitatea naţională.

...........................................................................................................................................