de Conf.univ.dr. Ketty Guiu Masterand Lucian Guiu

 
După cum au remarcat numeroşi autori, a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI au fost marcate de o producţie legislativă fără precedent, care s-a manifestat în special în domeniul dreptului penal, făcând să se vorbească de o ,,inflaţie penală”, de un exces de incriminări destinate să reprime noile comportamente prejudiciabile, apărute în contextul globalizării economiei mondiale şi al dezvoltării tehnologiei informaţiei.

Dar acest exces de incriminări, vizibil mai cu seamă în domeniul economic, nu a condus, aşa cum se spera, la o scădere a fenomenului de devianţă socială şi, pe lângă aceasta, pretutindeni, specialiştii au sesizat o anumită neglijenţă a legiuitorului în selectarea comportamentelor pedepsibile. Departe de a ţine seama de principiul subsidiarităţii legii penale, de necesitatea de a folosi legea penală ca o ultima ratio, legiuitorii moderni tind, dimpotrivă, să sancţioneze penal chiar şi comportamente neimputabile din punct de vedere moral ori care ar putea fi combătute, mult mai eficient, prin intermediul unor sancţiuni civile ori administrative.

În orice caz, această stare de lucruri ar putea constitui una din explicaţiile faptului că, în anii 60 a luat avânt, mai întâi în SUA, iar apoi şi în Europa, un curent criminologic cunoscut sub numele de ,,curentul interacţionist”, în viziunea căruia între infractor şi omul onest nu ar exista nici o diferenţă; statutul de infractor ar fi exclusiv consecinţa unui proces de ,,stigmatizare” a unora dintre membrii grupului de către organele de control social care, tocmai ele, ar fi responsabile de crearea fenomenului de devianţă socială, întrucât declară sau ,,etichetează” ca infractori anumiţi indivizi (E.M. Lemert).

Din curentul interacţionist s-au desprins, ulterior, alte curente de critică socială, cuprinse sub denumirea generică de ,,criminologia reacţiei sociale”, între care şi acela intitulat ,,noua criminologie” sau ,,criminologia radicală” printre ai cărui reprezentanţi s-au numărat mulţi autori celebri (Marcuse – SUA; Althusser – Şcoala de la Frankfurt; Gramsci – Italia; D. Chapman – Marea Britanie etc.), care s-a evidenţiat printr-o critică extrem de severă, de inspiraţie marxistă, la adresa politicilor penale şi a sistemelor represive ca şi prin abandonarea cercetărilor privitoare la comportamentul infracţional în favoarea acelora privitoare la reacţia socială faţă de infractor.

Oricum, este neîndoielnic că această orientare criminologică a atras atenţia organismelor politice asupra importanţei prevenirii, ca şi asupra necesităţii ajustării reacţiei sociale faţă de fenomenul infracţional, impunând căutarea unor substituenţi pentru instituţiile judiciare penale şi pentru pedepse şi determinând astfel apariţia proceselor de dejudiciarizare şi depenalizare.

Cel dintâi proces, numit dejudiciarizare, a însemnat scoaterea din competenţa instanţelor penale a anumitor infracţiuni, în general, de o gravitate redusă, şi trecerea lor în competenţa altor organe, fie judiciare, fie extrajudiciare, abilitate să aplaneze conflictele şi să încerce concilierea părţilor ori, în caz de nereuşită, să aplice făptuitorilor sancţiuni cu caracter administrativ. În SUA şi Canada, mai ales, accentul s-a pus pe scopul de reparare sau de restaurare al unor asemenea proceduri şi o impresionantă literatură s-a născut în legătură cu acest subiect – ceea ce a condus la apariţia unor comitete comunitare, ca organe sociale de conciliere.

..........................................................................................................................................